Ciobănescul Românesc Mioritic este o rasă puţin pretenţioasă, rezistentă şi adaptabilă, uşor de întreţinut. Fondul genetic este foarte bun având în vedere originea acestor câini şi ţinând cont că au fost eliminate progresiv exemplarele slabe sau cu probleme din ciclul reproductiv, fie în mod natural, fie prin intervenţia crescătorilor.

         Mioriticii au o prolificitate crescută, unele femele ajung sa fete chiar şi 15 pui, dar în cazuri foarte rare, şi reuşesc să crească până la înţărcare circa 11 pui. De cele mai multe ori numărul de pui fătaţi este sub 10 şi rareori femelele au probleme la naştere. Pot apărea cazuri în care ultimii pui să se nască morţi - nefiind expulzaţi în timp util, aceştia se îneacă cu lichid amniotic. Astfel de evenimente se pot evita prin administrarea unei doze de ocitocină, un hormon care stimulează contracţia uterului şi lactaţia, după expulzarea câtorva că ţei şi după o evaluare a puilor rămaşi. Majoritatea femelelor sunt mame bune, cu instincte puternice. După fătare şi în funcţie de numărul de pui, pentru a nu cădea fizic, raţia femelelor trebuie

suplimentată cu un complex vitamino-mineral pe toată durata alăptării şi în perioada de refacere. Că ţelele se montează începând cu al doilea ciclu sau în jurul vârstei de 24 de luni şi nu mai frecvent de 3 ori în 2 ani. Gestaţia durează 63-65 de zile şi pentru a şti din timp dacă monta a prins se pot observa câteva modificări: că ţeaua începe să mănânce mai mult şi are stări de apatie, iar dupa 30 de zile de la împerechere, mameloanele femelei cresc în dimensiuni ajungând

         Puiul de Mioritic trece printr-o perioadă de creştere accelerată începând cu vârsta de 3 luni până la 8 luni, după care rata de creştere este mai mică şi ajunge să se încheie la 16 luni, apoi urmează perioada de definitivare. În functie de vârstă şi de moştenirea genetică, puiul are nevoie de o atenţie sporită concretizată într-o hrană corespunzătoare, medicamentaţie adecvată, suplimente pentru articulaţii, calciu şi vitamine.
         Mioriticul are nevoie de o hrană uscată sau umedă de calitate şi nu de cantitate şi în ciuda dimensiunilor sale, nu mănâncă mai mult decât oricare câine de talie medie. Îi place foarte mult să consume mâncare gătită sau special preparată pentru acesta, papilele gustative fiindu-i stimulate mult mai intens decât în cazul crochetelor industriale. Din păcate, acest tip de hrană este greu de echilibrat şi preperarea este mai dificilă pentru omul modern, iar aceasta nu trebuie să înlocuiască mâncarea completă pentru câinii de talie mare ci să fie pe post de supliment şi, eventual, să înlocuiască unele mese din timpul săptămânii. Cu toate acestea Ciobănescul Mioritic, de câte ori va avea ocazia, o va savura cu plăcere în special dacă aceasta constă în fiertură de oase sau supă de pui, cu bucăţi mici de carne, cu orez, morcovi şi paste făinoase cu ou.

         Pentru a avea un exemplar fericit, frumos şi sănătos, nu trebuie să existe carenţe sau exagerări în regimul alimentar deoarece acestea dăunează, iar dietele bazate exclusiv pe proteine din carne pot duce la rahitism şi la demineralizări. Cu toate acestea, carnea crudă oferită ca şi delicatesă, nu trebuie exclusă din alimentaţia mioriticului, stomacul acestuia fiind special conceput pentru a face faţă şi pentru a procesa un astfel de conţinut. Sunt rare cazurile în care vreun exemplar să prezinte sensibilită ţi la carne.

Oasele cum nu au o valoare nutritivă mare, se recomandă a fi date rar, mai ales cele care provin de la animalele mari de fermă, deoarece pot aduce distrugeri premature a dentiţiei. Aceste oase date sporadic se recomandă a proveni de la omoplatul animalului sacrificat şi niciodată nu se dau oase pneumatice, cum sunt cele care provin de la femurul păsărilor şi care se sparg în aşchii, deoarece pot apărea probleme şi mai mari ca perforări ale intestinelor,

         Cuvintele cheie când vorbim despre alimentaţia Mioriticului sunt varietate şi ponderaţie. Un lucru demn de remarcat este faptul că, Ciobănescul Mioritic fiind un câine de stână, şi-a adaptat organismul astfel încât să extragă şi să asimileze toţi nutrienţii oricât de sărăcăcioasă ar fi hrana pe care o primeşte. Dispunând de un sistem atât de eficient şi de un laborator atât de performant cum este ficatul, Mioriticul îşi poate sintetiza aminoacizi necesari şi proteinele proprii din substanţele complexe pe care le are la îndemână şi care sunt descompuse şi recompuse de ficat în substanţe care îi sunt necesare organismului. Datorită acestui fapt, nu va mânca în exces, nu va risipi, mai ales daca i se oferă o hrană de calitate.

         Un aspect foarte important în dezvoltarea Mioriticilor tineri îl constituie raportul Ca/P care trebuie să fie aproximativ de 2/1 şi care asigură mineralizarea scheletului, o formare corectă a oaselor lungi şi o rezistenţă crescută a articulaţiilor. În perioada de creştere, indiferent de regimul alimentar, hrana industrială şi/sau gătită este imperios necesar folosirea unui supliment vitamino-mineral care să asigure organismului toată plaja de necesită ţi.
         Nu trebuie să se folosească deloc supradoze de Ca/vitamine, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, deoarece organismului îi este distrus echilibrul şi îi este inhibată proprietatea de a-şi sintetiza cele necesare din materia primă disponibilă. În această situaţie, excesul este mai dăunător decât carenţa. Medicul veterinar, având că ţelul sub supraveghere încă de la vârsta de 2 luni şi cunoscând întregul istoric va putea lua cea mai bună decizie în favoarea puiului dumneavoastră, atât în legătură cu suplimentele nutritive cât şi cu echilibrarea hranei în funcţie de vârstă şi de fiecare exemplar canin în parte. După moştenirea genetică, alimentaţia şi mişcarea sunt următoarele ca importanţă în atingerea optimului, de aceea sfaturile şi indicaţiile specialistului trebuie luate în considerare şi respectate întocmai.

         Roba Mioriticului atinge maturitatea la vârsta de 2 ani şi necesită toaletare încă de la câteva luni. Pentru a avea un exemplar cu adevărat frumos şi sănătos trebuie aranjată săptămânal sau cel mult o dată la 2 săptămâni. Ciobănescului Mioritic îi trebuie un spaţiu suficient de mare pentru a se mişca în voie, iar plimbările periodice alături de stăpân sunt indicate pentru a întări relaţia dintre aceştia.
         Deoarece fiecare exemplar conform standardului merită să- şi transmită genele măcar o dată pe parcursul vieţii, proprietarul responsabil al acelui Mioritic trebuie să aibă grijă ca acest lucru să se întâmple şi să obţină dreptul de montă cel puţin prin participarea la numărul minim de expoziţii şi la examenul de selecţie organizat de Mioritic Club din România. Longevitatea unui exemplar din această rasă se situează undeva între 12-14 ani.