Într-o toamnă, în transhumanță, a fost rău grozav de lup. După mai multe oi ucise de prădători, Blaj din Cimpa a dus la țară doi cățelandri, frați, pe Oltu și pe Mureș. Lupii n-au mai reușit să se apropie de oi. La alesul oilor, Blaj a spus că vinde cățeii pentru o oaie fiecare. Tușa Anuța a vrut să-i ia pe amândoi, ca să nu-i despartă, dar Culiță al lu Ginerică a insista să ia el unul, refuzând să-i ia pe amândoi. Petriță ar fi vrut să-i ia el pereche, nea Culiță însă nu a renunțat nicicum la Mureș. Astfel că la Petriță a rămas doar Oltu.
După despărțire, Mureș n-a mai fost câinele grozav de înainte.
Oltu a ciobănit tot restul vieții în Zănoaga Slăveiului, la sterpe. Aurel al lu Hapciuc mi-a povestit o dată cum venise lupul ziua-n amiaza mare și Oltu, singur, l-a trecut dunga în Mija.
În prima toamnă când am mers eu la țară, la Hațeg, către Valea Ungurului, Oltu a apărat turma singur. Lupul n-a reușit să ne omoare nimic.
În cei trei ani cât am fost în Slăvei, Oltu a dat înapoi cu fiecare vară trecută. Bătut crunt de idioți invidioși, de multe ori se temea să vină să își ia bucata de pită. Într-o primăvară, când am ciobănit o săptămână la sterpe în vale, la stâna din Dăncilă, mergeam cu vălăul cu zăr după Oltu, și Oltu fugea în pădure. Nici în Petriță, care-i era stăpân, nu mai avea încredere că zărul nu e, de fapt, o momeală pentru a-l ajunge cu parul.
În septembrie 2002, am rămas la Slăvei cu oile împreună cu Petriță și Mihai Hapciuc. Aveam împreună vreo 70 de oi, și am ciobănit singuri, pe rând, câte o săptămână. Aveam doi câini: Zăbran și Oltu. Culcam oile în poiana aflată peste apă de cabană. Eu dormeam lângă apă, Tușa-Ilina sub dunga pădurii. Într-o seară, tata a coborât de la Lotru cu mașina și a oprit în dreptul târlei. Mi-a strigat să fim atenți, că a văzut un lup trecând podul către Zăgăni. Imediat după miezul nopții, oile au trăcnit și Oltu cu Zăbran s-au pornit val vârtej pe lângă râu la deal. Au trecut apa și au urmărit gadina pe șosea.
Sărit în picioare, cu lanterna aprinsă, am întrebat-o pe Tușa Ilina:
- Lo ceva?
- Ahăsta nu plecă de cia gol. Nu-s cânii de nicio treabă!
Am auzit răspunsul ei în fugă, în timp ce treceam râul, pe urma câinilor. M-am oprit în șosea și-am așteptat să se-ntoarcă. Veneau amândoi cu nasul pe jos, bătând a lup. Când am trecut apa înapoi, au luat urma pe unde venise lupul, și m-am dus cu ei până la podul Zăgăniilor.
- Nu ne trântii niciuna, m-a întâmpinat Tușa-Ilina.
În seara următoare, la masă, Tușa mi-a zis:
- Dă-i trăznet ghioarle, c-or fugit dup-o mâță. Ne-am spăriat degeaba.
Dacă nu erau câinii buni, degeaba ne-am mai fi speriat.
Eu am plecat din Slăvei în Muncel, apoi mi-am vândut oile. L-am mai întâlnit pe Oltu o singură dată, pe uliță. A venit la mine calm și-a stat să-l mângâi. Îmi plăcea că avea un păr ca mătasea de moale.
La urs nu s-a băgat niciodată. Dar n-a fost lup să stea în calea lui. Iar răsplata i-a fost, de-atâtea ori, parul.
Din cei care i-au muiat oasele, unii s-au stins, alții poate că l-au uitat; vor dispărea și ei în uitare. Dar Oltu nu va fi uitat niciodată.
POza si text luate de pe :
https://ciobanescdacoroman.blogspot.ro/