Singur păstorul i-a cunoscut blândețea...
Ciobanescul Romanesc Carpatin este un caine care iti intra in suflet neconditionat odata ce l-ai vazut... Te indragostesti de el la secunda.
Alura unui caine puternic, care traversand secole, vine din trecutul nostru ca popor, iti atinge cea mai profunda coarda a sufletului. Daca vreodata ai vazut ochii unui carpatin privindu-te din bezna, ceva o sa-ti inghete pe sira spinarii... atat de asemanatori LUPULUI.
Așa se scria despre Ciobănescul Carpatin in revista Carpații in 1937, descriere extrem de sugestivă:
"Câinele ciobănesc Carpatin este mai masiv, mai puternic şi în acelaşi timp, prin fire, mai apropiat de lup. Privirea şi atitudinea lui, care în momente de furie au în ele ceva de fiară, se mai explică însă şi prin felul său de viaţă, departe de societatea omenească şi în veşnică ceartă cu jivinele dornice de prădăciuni. Singur păstorul i-a cunoscut blândeţea şi i-a simţit devotamentul, curajul şi voinicia.
Santinelă neclintită şi păzitor neobosit al turmei, el nu a căutat decât prilej de recunoştinţă aceluia cu care a împărţit codrul de mămăligă.
Între stăpân şi slugă s-a întreţesut pe încetul acel ataşament, explicabil numai între fiinţele care-şi duc la un loc viaţa, pribegind pe aceleaşi meleaguri, suferind ori bucurându-se împreună şi simţind deopotrivă fiorii aceloraşi primejdii. Pentru o vorbă bună, el (ciobănescul carpatin) ştie iubi tot aşa cum, transformat în fiară, se prăvăleşte cu toată furia asupra duşmanului, care-i ştie îndrăzneala şi de multe ori îi fereşte potrivnicia."
.....................
Dar a venit o noapte când a apărut din nou ursul cel mare. A venit ca de obicei, tăpălăgos, urnind cioate şi bolovani, mormăind înfiorător.
Câinii au sărit în întâmpinare, lătrând furioşi, încercând să-l oprească.
Au sărit şi ciobanii cu topoare şi bâte, cu facle cu dohot şi cu ce au mai putut, dar ursul era obişnuit cu toate acestea.
A sărit şi Hurmuz, aruncându-se în coasta ursului şi l-a înşfăcat zdravăn de blană. Ursul şi-a zburlit coama devenind parcă şi mai mare, s-a ridicat în două labe, şi-a ciulit urechile pe lângă cap, a căscat gura rânjită şi-a scos un răget de „s-a cutremurat muntele şi au clocotit văile”. S-a năpustit năpraznic şi cumplit spre oameni şi câini, care deabia puteau să se ferească sărind în lături din faţa colosului dezlănţuit.
Dar Hurmuz a atacat din nou, sărind în spatele ursului, prinzând cu gura din stânga, din dreapta, de fese, iar după el şi ceilalţi câini, au prins curaj, muşcându-l şi ei odată, de două ori, de mai multe ori, până când blana ursului a fost flendurită bine.
A început să-l doară şi pe urs muşcăturile, a început să obosească de atâta hărţuială, saliva îi era roşie de sânge, iar respiraţia un horcăit înspăimântător.
.........................
Sigur ca da:
